Despre argan. Maroc, 1 ianuarie 2014

Dr. Adrian Atanasiu Adrian Atanasiu aprilie 01, 2026

Arborii de argan (Argania spinosa) cresc numai în Maroc, în special în regiunea Arganeraie - declarată Rezervație a Biosferei de către UNESCO. Deși regiunea este aridă, umiditatea adusă de briza oceanică și ceața matinală le oferă arborilor hidratarea necesară. Cea mai mare densitate se află între Agadir, Essauira (zona în care sunt făcute şi pozele) şi Taroudant. Pădurea de argan de aici acoperă circa 2,5 milioane de hectare și este protejată pentru a opri înaintarea deșertului Sahara.

Arborele de argan este o relicvă a erei terțiare şi are o capacitate de regenerare incredibilă. Dacă trece printr-o secetă extremă, arborele intră într-o stare de hibernare profundă. Poate părea complet uscat timp de câțiva ani, dar când simte prima ploaie serioasă, înmugurește și înverzește în doar câteva săptămâni. Pentru a supraviețui în deșert, rădăcinile unui singur arbore de argan pot ajunge la adâncimi de peste 30 m - de câteva ori mai mare decât înălțimea coroanei - formând o rețea subterană care ține solul legat și previne transformarea regiunii în deșert pur.

Un arbore de argan poate trăi între 150 și 200 de ani, dar au fost identificate exemplare care au depășit 250 de ani. Începe să producă fructe după vârsta de 5 ani, dar atinge productivitatea maximă abia după 40-60 de ani.

Fructele se coc de obicei în lunile iunie și iulie. Caprele iubesc fructele de argan, care seamănă cu niște măsline verzi și mari. Ele se urcă în copaci pentru a mânca pulpa fructului. În trecut, localnicii așteptau ca fructul să treacă prin sistemul digestiv al caprei. Sâmburele, fiind extrem de dur, rămânea intact și era colectat din excrementele animalelor. Se credea că procesul digestiv înmoaie puțin coaja lui, făcându-l mai ușor de spart. Din motive de igienă și calitate (uleiul rezultat din sâmburii "digerați" are un miros mai puternic), majoritatea producătorilor moderni recoltează fructele direct din copac sau de pe sol, după ce acestea s-au uscat și au căzut natural. Recoltarea este o muncă manuală grea, realizată preponderent de femeile din comunitățile berbere. Fructele sunt apoi lăsate să se usuce la soare până când coaja exterioară devine maronie și casantă. Aceasta se îndepărtează, pentru a ajunge la sâmburele de argan, care este de 10 ori mai tare decât o nucă obișnuită.

Extragerea uleiului de argan se face exclusiv artizanal. Industria susține direct peste 2-3 milioane de oameni din zonele rurale, în special prin intermediul cooperativelor de femei. În prima fază, femeile lovesc sâmburii între două pietre pentru a extrage semințele din interior (migdalele de argan). Este nevoie de o precizie incredibilă pentru a nu zdrobi semințele. Dacă uleiul este pentru gătit, semințele sunt prăjite ușor (ceea ce îi dă aroma de nucă). Dacă uleiul este pentru cosmetică, acestea rămân crude. Semințele sunt măcinate într-o moară tradițională din piatră (quern), adăugând puțină apă caldă până se obține o pastă groasă. Pasta este presată manual şi eliberează uleiul.

Marocul produce anual între 4.000 și 6.000 de tone de ulei de argan. Pentru comparație, producția mondială de ulei de măsline este de peste 3 milioane de tone. Este nevoie de aproximativ 30-40 kg de fructe uscate (recolta a 6-8 arbori) şi peste 15 ore de muncă manuală pentru a obține doar 1 litru de ulei. Aproximativ 75% din producție este destinată exportului, restul fiind consumat intern (în special în scop culinar sub formă de Amlou — o pastă din argan, migdale și miere - considerat un afrodisiac natural și un super-aliment energizant pe care localnicii îl mănâncă la micul dejun).

Uleiul de argan pur poate depăși prețul de 300 $ per litru la vânzarea cu amănuntul în străinătate, fiind considerat cel mai scump ulei alimentar din lume. Marocul deține monopolul natural. Cel mai mare consumator de ulei de argan este Europa (34% din piaţă), cu Franța, Germania și Marea Britanie în top. Uleiul este folosit aici mai ales în cosmetica de lux (ex: L'Oréal, Kérastase). Restul exportului merge în America de Nord (25 %) şi Asia-Pacific (în special Coreea de Sud şi Japonia).

Nu doar arborele este protejat, ci și cunoștințele despre el. În 2014, UNESCO a inclus „cunoștințele și practicile legate de arborele de argan” pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității. Asta înseamnă că modul în care femeile berbere sparg sâmburii este considerat o artă culturală ce trebuie conservată, nu doar o metodă de producție.