Qasr al-Kharana, Iordania – 21 martie 2023

Qasr al-Harrana - numită şi Qasr Harrana, Qasr al-Haranah, Haraneh, Hraneh, Harana, Qasr al-Kharana sau Khauranee - este unul dintre cele mai cunoscute castele din deșert din estul Iordaniei. Are forma unui pătrat, cu latura de 35 m, cu contraforturi la colțuri şi o intrare pe partea de sud. Este realizată din blocuri de calcar fixate în mortar. În interior, clădirea are 60 de camere pe două niveluri, dispuse în jurul unei curți centrale, cu un bazin pentru apă de ploaie în mijloc. Unele dintre camere sunt decorate cu pilaștri, medalioane și aplice din ipsos.

Castelul fost construit pe o creastă care domină uedul Wadi al-Kharana. Wadi-ul este principala sursă de apă pentru castel. În acea vreme, pentru a colecta apa din wadi erau folosite thamail-uri („loc unde rămâne apa”) - gropi săpate în pietrișul care se află pe roca de bază din wadi.

Stilul arhitectural și decorarea clădirii prezintă influențe din tradițiile siriene, parte și sasanide din sec.VII. Deși nu se știe exact când a fost construită prima structură, într-o cameră mare de la primul etaj, există o inscripție care menționează data de 24 noiembrie 710 d.Hr. Există de asemenea trei inscripții grecești, ilizibile. Una sugerează un titlu militar, iar alta conține un „V” care ar putea fi o cifră romană. Sursa pietrelor care conțin aceste inscripții este neclară. Deși este posibil să fi existat o clădire la fața locului care a precedat qasr-ul, pietrele ar fi putut proveni și din alte repere din deșert.

Scopul clădirii este un subiect de dezbatere în rândul cercetătorilor. Teoriile includ un castel al cruciaților, o fortăreață militară, un avanpost agricol sau un caravanserai. Nu s-a înregistrat existența vreunui mod de stocare a apei (baraje sau canale de irigații) înafară de thamail-ul din albia uedului. Scara redusă a producerii și stocării apei înseamnă că este puțin probabil ca cineva să se fi bazat pe clădire pentru a caza grupuri mari, mai ales pentru perioade lungi de timp. În plus, Qasr Kharana este situat departe de rutele comerciale din perioada islamică timpurie, așa că locul era prea izolat pentru a fi un caravanserai. Deși existau camere folosite ca grajduri, nu există dovezi ale unor zone mari de țarc care ar fi fost necesare pentru grupurile de caravane. Clădirea nu are băi sau mozaicuri decorative, așa că este puțin probabil ca clădirea să fi fost folosită ca palat pentru recreere.

Primii exploratori au presupus că palatul era folosit ca fortăreață militară. Şi acest lucru este foarte discutabil. Pe lângă faptul că nu putea rezista unui asediu prelungit din cauza rezervei limitate de apă, nu există dovezi ale existenței unor metereze, iar fantele din zid erau destinate ventilației, nu ca niște fante pentru săgeți.

Consensul științific actual este cel de loc de întâlnire pentru liderii beduini locali. Deși nu avea infrastructura necesară pentru a susține șederi pe termen lung ale unor grupuri mari, are grajduri, numeroase camere și o curte interioară care ar fi fost propice pentru întâlniri.

Ulterior, castelul a fost abandonat și neglijat. A suferit daune din cauza mai multor cutremure. În 1895, când John Edward Gray Hill Hill a vizitat situl, a ajuns la concluzia eronată că cetatea era un castel al cruciaților, „destinat să fie folosit ca fortăreață și depozit de apă între Umm Moghr și Asrak”. Alois Musil, un geograf ceh, a vizitat situl în 1898, 1900 și 1901. El era convins că clădirea era folosită ca fortăreață. În încercarea de a justifica acest lucru, a inclus metereze în desenele sale schematice și a susținut că acestea fuseseră dărâmate pentru ca pietrele lor să poată fi reutilizate ca proiectile. Desenele, completate şi de imaginaţia autorului, au dat o patină romantică locului. În 1922, Antonin Jaussen și Raphaël Savignac au publicat o descriere a castelului Qasr Harrana în lucrarea lor „Mission archéologique En Arabie”, În 1946, Nabia Abbott a publicat o traducere completă și o analiză a inscripțiilor de la Qasr Harrana. La sfârșitul anilor 1970, palatul a fost restaurat. În timpul restaurării au fost făcute unele modificări. O ușă din peretele de est a fost închisă și s-a folosit ciment și tencuială care erau incompatibile cu materialul existent. Este unul din motivele pentru care Qasr al-Harrana nu este inclus printre monumentele UNESCO. Stephen Urice și-a scris disertația doctorală despre castel, publicată sub formă de carte, „Qasr Kharana in the Transjordan”, în 1987.